O poveste cu un căţel

Posted: 15 Aprilie 2009 in bogdanice, Din viata
Etichete:, , , , , ,

Am promis că voi spune o poveste cu un căţel, ca o compensare la anumite aspecte ale poveştii cu un cocoş. Am fost tras de urechi că nu m-am ţinut de promisiune şi am fost incitat şi de postul de la Aimee care cere pace-pace. Mă ţin de promisiune.

Pe timpul studenţiei am locuit la o mătuşă şi am trăit cu un pechinez în casă. Doamne, cât am mai iubit căţelul ăsta! Era destul de bătrân, avea vre-o 9 ani când am început coabitarea, dar era vesel şi trăgeam câte o joacă de fiecare dată când mă întorceam acasă de la şcoală sau când veneam amândoi de la plimbare.

Aceşti căţei au tendinţa să se îngraşe, dar mătuşa mea a avut mare grijă să-i impună un regim drastic de mâncare şi l-a menţinut într-o stare perfectă, capabil să alerge câte o oră prin parc fără să obosească prea tare. Ne fugăream unul pe celălalt, ne certam, ne iubeam, ne bucuram de prezenţa celuilalt, eram cei mai buni prieteni. Numai cine nu a avut un câine nu ştie ce înseamnă asta. Câinele este un adevărat partener, orice altceva este doar un animal de casă sau de curte. Câinele reacţionează la supărarea ta, la lipsa de chef, la bucurie, te joci cu el, sare să te apere, se mulează după caracterul şi personalitatea ta şi îţi răspunde la orice gest.

Căţelul ăsta avea o problemă. Izvorâtă din viaţa de apartament. Era extrem de dornic să intre în contact cu alţi câini. Să se sfădească sau să se joace cu alţii, să miroasă pe sub codiţele fetelor, să alerge cu ei, într-un cuvânt: să „socializeze”. Nu odată mi s-a întâmplat să-l scot cu forţa dintr-o învălmăşeală de câini pentru că avea o inimă mare şi un curaj nebun. Nu ţinea cont de dimensiunile sale şi a celorlalţi câini şi era gata să se răfuiască şi cu un dog german dacă l-aş fi lăsat. Unii maidanezi îi ştiau de frică şi când erau în haită.

Mă durea sufletul ca, în parc, să-l ţin în lesă şi-i dădeam drumul, iar – până să mă prind eu – sărea la câte un maidanez găsit prin tufişuri şi se putea stârni cine ştie ce bătălie. De multe ori reuşeam să-i maschez eventualele urme de luptă în faţa mătuşii, dar uneori ea se prindea şi îmi trăgea un perdaf pentru că l-am lăsat liber. Chiar şi când ieşea ciufulit dintr-o încăierare era gata să o ia de la capăt dacă i-aş fi permis şi umfla pieptul cu mândrie de parcă el ar fi câştigat. Era un câine mândru şi curajos.

În lunga sa viaţă (s-a prăpădit la mai mult de 16 ani) nu prea a avut parte de partenere, pe de o parte pentru că nu a fost lăsat să „facă curte” căţeluşelor de pe stradă şi, pe de altă parte, pentru că partenere „agreate” au fost prea puţine. S-a întâmplat, la un moment dat, ca mătuşa mea să se întâlnească cu o altă tanti care avea o căţeluşă. Acesteia (căţeluşei) îi venise vremea să procreeze, iar cele două stăpâne au pus la punct o întâlnire fără ca eu să aflu amănunte.

Vin io, într-o zi, de la facultate, descui uşa şi stupoare!!! Nimeni nu-mi sare în braţe. Nimeni nu latră şi se bucură de venirea mea. Mătuşa mea şi cu o tanti stăteau la o cafea. La piciorul mesei – o căţeluşă pechinez mi-a aruncat o privire plictisită şi şi-a pus botul pe labe. Fred – aşa-l chema pe viteaz- nicăieri. Îl strig şi se aude un scheunat slab de sub canapea.

Întreb ce se întâmplă şi mi se explică: Aranjamentele fiind făcute, tanti aia se prezentase cu domnişoara acasă la noi pentru o întâlnire romantică. De cum au intrat în casă, Fred a început să se gudure şi să pună în practică protocolul amorezului canin. Răspunsul domnişoarei a fost dur: mârâit, lătrat, arătat colţi şi până când Fred nu a intrat sub canapea – ea nu s-a potolit. Orice încercare a căţelului de a scoate nasul de sub canapea, cât timp au stat musafirii, se solda cu un mârâit din partea fetei, iar „cavalerul” se întorcea la loc, dedesubt.

Curajosul meu Fred, care se lua la trântă cu alţi câini de două ori mai mari ca el, a fost băgat sub pat, acasă la el, în teritoriul propriu, de o „lady” insensibilă la sentimentele sale curate şi intenţiile sale nobile. Un simplu mârâit l-a redus la tăcere şi l-a făcut să bage capul la cutie.

Sigur, nu cred că aş fi fost adeptul unei experienţe violente, de genul: „stai sau te muşc”, dar nu mi-am putut închipui că un bărbat poate fi redus la tăcere aşa repede. Pe vremea aia nu eram căsătorit.

Comentarii
  1. thornofrose spune:

    😆 M-a distrat teribil povestea ta! Stii că e o vorbă? „Câinele care latră prea tare.. nu muşcă”
    Da’ io zic că un asemenea cavaler nu se putea pune la mintea unei dame simandicoase şi fără caracter, nu? Aşa că a preferat s-o lase-n pace.. până la urmă, ea a pierdut, nu?😉
    Şi ai dreptate în privinţa căinilor în general. Şi eu am avut un căţeluş de talie mică; a trăit vreo 10 ani. Majoritatea oamenilor nu sunt capabili de atâta iubire şi loialitate precum căţeluşii..

  2. Escu spune:

    Am avut si eu animale de casa, o sa povestesc intr-o buna zi. Cainele te iubeste neconditionat si ti-e alaturi de fiecare data. Nu o sa-ti intoarca niciodata spatele. Oamenii mai au multe de invatat de la animale. Mi-a placut ultima ta propozite. :))

  3. Aimee spune:

    Ca urmare, eu propun sa ne luam cu totii cate un catelus, in loc de nevasta/barbat. Cine este pro?😀 (Sorry, bogdanic..hehe)
    P.S. Frumos postul, ca si cel cu cocosul, de altfel . Situatie intalnita si in randul nostru, numai ca, din pacate, femeile sau barbatii care-s „doamne/domni” nu se ascund sub pat sau in pod, undeva, ci ajung la Sfat cu respectivul/respectiva..catelusul tau a scapat cu bine🙂

    • bogdanic spune:

      Stii bancul cu testul de fidelitate? Cica se ia nevasta si cainele si se inchid amandoi in portbagaj vre-o doua ore. Cand deschizi – ala care se bucura mai tare ca te vede este cel mai fidel!

  4. cdmitroi spune:

    Parca-parca mi se pare cunoscuta atitudinea lui Fred🙂.
    In alta ordine de idei, ma tot gandesc la frustarea lui de caine. Ce viata de caine de apartament! Sa nu aiba el ocazia-macar odata-sa isi demonstreze capacitatili de mascul?? Naaaaaaaaasol:P

  5. sufletica spune:

    ma alatur si eu celor de mai sus spunand ca povestea este minunata.Eu pe parcursul anilor am avut mai multi caini, acum sunt posesoare de doi cainisori pechinezi si un motan.Nu cred ca as putea trai fara a avea langa mine aceste suflete minunate.Daca ar fi dupa mine cred ca i-as aduna pe toti… una peste alta am ras si eu cu pofta la ultima propozitie din acest post🙂.Voinicul de Fred te-a invatat ceva se pare🙂

  6. Mihai spune:

    geniala povestea. catelul a incercat sa te avertizeze dar nu ai vrut sa asculti.

  7. […] citit la bogdanic un topic legat de niste animalute. Mi-am adus aminte ca si eu am ceva de […]

  8. Aimee spune:

    Adica, aviz amatorilor, corect?😀

  9. carola spune:

    Eu caini deocamdata nu am, dar cu motanii mei tot aveau loc diverse situatii care mai de care mai amuzante. Intr-un timp, aveam doi motani-frati – unul, mascul feroce, domn bine si cu priza la publicul pisicesc, altul – mai infantil si slabut. Cel de-al doilea compensa lipsa activitatilor procreatoare prin faptul ca il urmarea pe frate-su desfasurandu-se.
    PS: „Pe atunci nu eram casatorit” :))) 10+!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s